CONTEXT ANTROPOLOGIC
De când stătea în jurul focului, din preistorie, omul își perpetua crezurile, descoperirile sau felul de-a fi prin povești. Poveștile stau la baza culturii oricărei societăți umane, sunt una dintre cărămizile de bază ale unei societăți.
“Povestea Societății Noastre” este de fapt o însumare de mai multe povești: istoria poporului nostru, povestea religiei noastre, de unde venim, unde mergem, care e scopul vieții, cum ne raportăm față de divinitate sau față de mediu. În “Povestea Societății Noastre” de multe ori sunt detaliate și reguli matrimoniale sau reguli de viață sexuală, ce e „bine și rău” din punct de vedere comportamental, al relațiilor interumane, mecanismelor economice, orânduire socială, șamd.
Poveștile repetate prin diverse canale devin dominante, omniprezente așa ca ajung adevăruri culturale. Storytellingul este o forma de inginerie socială intrucat modelează societatea la nivel cultural.
Cand exista diferențe de interese dintre 2 grupuri de oameni – să le numim societăți, apare conflictul. Conflictul poate sa fie militar, ideologic/cultural sau religios, conflict economic/de resurse șamd.
Cuceririle belicoase, armate au durată de viață limitată. Dacă este cucerită și cultura societății învinse – atunci cucerirea este mai statornică, are reziliență mai mare – în timp și în profunzimea straturilor socio-culturale. Cuceritorii antici și-au dat seama de asta, cei moderni au perfecționat-o pană la o formă de artă – sub formă de război informațional sau propagandă.
După ce a cucerit în format fizic respectivul teritoriu cu populația sa, cultura învingătoare suprascrie cultura pierzătoare. Simplificat în termeni IT – întâi a fost cucerit hardware-ul, apoi se suprascrie software-ul.
Învingătorul scrie poveștile ce definesc societatea în viitor și formează cultura generațiilor viitoare. Uneori după câteva generații de la conflict ajungem să credem și să apărăm cu prețul vieții aceste noi povești ce nu ne aparțin ca societate mai veche – pentru ca aceste povești impuse social sunt singurul lucru ce-l cunoaștem..
Uneori chiar și disociat de conflictul armat, majoritatea poveștilor culturale doresc să se propage, să cucerească celelalte povești și să devină Cultură. Poveștile cresc și devin adevăr cucerind teritoriu, cucerind minți și societăți.
Puține povești au ca esență sau încurajează toleranța, diversitatea și policultura. Majoritatea poveștilor vor să cucerească și să rămână dominante – precum cerealele într-o monocultură agricolă (așa de dăunătoare din punct de vedere ecologic).
Și așa ajungem la povestea creștinismului. Creștinismul este o religie pornită din zona Levantului având ca sursă învățăturile unui profet numit Yehoshua, pe care noi în cultura europeană l-am tradus Iisus. În jurul frumoaselor sale învățături – au fost create o serie de povești.
Când o poveste nou apărută dorește sa se propage, are o serie de mecanisme sau atribute, dar cele mai importante sunt:
- unicitatea proprii viziuni
- se proclamă singura viziune corectă și/sau faptul ca e prima care prezintă lucrurile asa
- dorește să provoace o revoluție, o modificare a culturii și poveștilor culturale din care a apărut.
Dacă apare disociat de conflictul armat, atunci o Poveste nu poate folosi prea mult mecanisme violențe de-a cuceri alta Poveste. A se înțelege mecanisme violențe: distrugerea locurilor de cult ale poveștii ce trebuie cucerite, privarea de libertate, scoatere din legalitate sau uciderea reprezentanților cultului ce se dorește a fi cucerit.
Așa Povestea ce vrea să cucerească folosește mecanisme ‘soft’ – mai nonviolente.
Unul dintre mecanismele soft de cucerire a culturii unei societăți este identificarea stâlpilor de temelie a ‘vechii culturi’, mufarea la ele si propagarea noii povești pe fundamentul vechii culturi, în paralel cu vechea cultura, pana la inlocuirea integrala. Pentru inlocuire integrala n-ai nevoie de mult timp în termeni istorici, doar cateva generatii. Sunt diverși factori care determină succesul suprascrierii: agresivitatea culturii noi, toleranța culturii vechi, inteligența artizanilor culturii noi în a se folosi de cultura veche pentru propriul scop șamd.
Unul din stâlpii de temelie ai oricărei culturi este religia. Fundamentele unei religii sunt: sărbătorile religioase – perioade anume din an care au o însemnătate in povestea religioasă, locuri fizice sacre, personaje-entități esențiale pentru o cultură, întâmplările cultural-religioase. Desigur, pe lângă aspectele mai laice de moralitate, economie, etc.
Marea majoritate a noilor culturi sunt de fapt un anumit procent cultura veche plus o adiție de noutate. Asta în prima fază de evoluție, pentru ca ulterior – pe traseul temporal al propagarii unei povești, după ce povestea nouă ajunge la o masă critică, începe să respingă poveștile împrumutate de care tactic s-a folosit.
În religiile panteist-animiste cele mai importante sărbători religioase sunt cele legate de Solstiții și Echinocții – cum ar fi 21 Decembrie (Craciun, sic 😉 – solstițiul de Iarnă, o sărbătoare a principiului Divin care pentru unele societăți asta înseamnă Soarele. Ca locuri sfinte – imaginați-vă faptul că multe biserici creștine inițial au fost construite în locuri sacre ale religiilor anterioare. De fapt puține asemenea locuri clare și distincte ale societăților anterioare au rezistat suprascrierii sau distrugerii. Un asemenea loc surprinzator scapat este Stonehenge.
Și aici ajungem la relația dintre crestinism si religiile care au existat pe teritoriul geografic ce acum e preponderent creștin: Europa, America de Nord. Mai exact vorbesc de cultele ce se includ sub sub umbrela de religii panteist-animiste (numite de creștinii vremurilor antice peiorativ Păgâne). Mai exact ajungem la originea sărbătorii creștine de Paști.
ORIGINEA SĂRBĂTORII CREȘTINE DE PAȘTI
La creștini, Paștele e o sărbătoare fundamentală care celebrează moartea și renașterea personajului principal din povestea creștină – Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Prin sacrificiul lui Isus (moartea prin crucificare) și Învierea sa – creștinul capătă acces la mântuire – o formă de realizare personală mistică, o treaptă de comuniune cu Dumnezeul creștin-iudaic.
Paștele – în forma care ne este nouă cunoscut acum – n-a existat vreodată în integralitate în vreo cultură anterioară. Precum alte aspecte ale creștinismului, Paștele Creștin reprezintă o preluare amalgamică a unor concepte din culturi anterioare panteist-animiste, plus o interpretare proprie a unor mituri iudaice, la care a fost adăugată povestea personajului propriu.
Inițial la apariția sa în cadrul cultural european pagan – Paștele Creștin era celebrat raportat la Echinocțiul de Primăvară (care are loc pe 20 Martie). În timpurile noastre se celebrează Paștele în Aprilie, cu rare variații în Mai. Data în care are loc Paștele variază în fiecare an și corespunde primei zi de Duminică ce urmează prima Lună Plină de după Echinocțiul din martie. Are loc în date diferite pe glob intrucat unele biserici folosesc calendarul Gregorian iar altele calendarul Iulian.
Aprilie este prima lună de primăvară când temperatura începe să se stabilizeze spre căldură și natura revine la viață. Flora înfrunzește, animalele încep să iasă din repaus sau hibernare, anumite specii își nasc puii concepuți înaintea iernii sau începe ritualul împerecherii pentru o nouă generație de urmași. O renaștere a naturii.
Echinocțiul de primăvară este o festivitate solară de celebrare a momentului în care ziua și noaptea au aceeași durată – când este un echilibru între ‘lumină și întuneric’ – urmată apoi de o perioadă când ziua, lumina (atât în format fizic cat și metafizic) are o pondere mai mare decat noaptea, într-un ciclu circadian (de 24 de ore).
Acest moment special, atat de echilibru dintre lumina-intuneric cât și de tranziția spre lumina fizică & metafizică se petrece o singură dată pe an – la echinocțiul de primăvară. Și desigur cu un fenomen similar la echinoctiul de toamna (cu tranziție de la lumina la intuneric).
În istoria omenirii acest moment anual special a fost mereu sărbătorit de diverse culturi cu festivaluri, dedicând sau legând aceste aspecte ale acestei tranzitii in lumea naturala unei Zeite Feminine ale fertilității cu diverse nume, în funcție de cultura locală: Ostara/Eostre, Astarte, Ishtar, Ashtoreth, Cybele, Demeter, Ceres, Aphrodite, Venus sau Freya.
Simbolisticile laice rămase din culturile precreștine până în prezent sunt Oul și Iepurele. Oul e un simbol ce încapsulează conceptul Universului, al Creației sau fecundației. Iepurele – ca specie este un procreator prolific, atât în număr cât și rapiditate – un simbol antic de fertilitate și creștere a populației.
Un alt mare filon din care se trage Paștele Creștin este Paștele evreiesc. Inițial chiar și la evrei Paștele era un festival de primăvară legat de ofranda primelor roade ale pământului, mai exact orzul – prima cereală ce se cocea în teritoriul antic evreiesc. Ulterior în istoria evreilor, Paștele a devenit una din cele 3 mari sărbători ale Exodului (ieșirea din înrobire a poporului evreu).
Povestea principală a Paștelui evreiesc actual este sacrificiul ritualic. Mecanismul sacrificiului ritualic este unul prezent în multe religii antice din Asiria, Babilon, Ur sau Sumer. Animalul sacrificat e nevoie sa intruchipeze cat mai mult perfecțiunea. La evrei a fost ales Mielul – care trebuia sa fie mascul, de 1 an și fără defecte sau malformații. Sacrificiul adus în contextul exodului era legat de dobândirea accesului fizic al evreilor la pamantul libertății ca popor, unde s-au asezat după ieșirea de sub robia dinastiilor regale Egiptene și lungul Exod. Un fel de instrument de izbavire la nivel colectiv, de popor.
În toată filosofia religioasă creștină Iisus este considerat Mielul de sacrificiu. Iisus sacrificându-se prin moarte și renaștere – oferta accesul oricărui creștin la o forma de realizare personală: mântuire, traiul în comuniune cu Dumnezeu în spiritul lui Hristos – fiul Său.
Așa că sumarizat, Paștele Creștin este un cumul între sărbătoarea panteist animistă a primăverii cu conotațiile sale fizice & metafizice și Paștele evreiesc.
Concluzie
Toate cele de mai sus nu sunt o judecată de valoare a Creștinismului, doar o prezentare pentru un context mai corect, mai bine informat.
Pentru a avea acces la liberul arbitru și a alege conștient este nevoie să cunoaștem un adevăr un pic mai obiectiv decât ce ni se prezintă ca adevăr cultural. Uneori adevărurile culturale sunt omniprezente așa că ajung cumva să atenueze considerabil liberul arbitru individual sau colectiv. Pentru un topic important precum spiritualitatea cred că este imperativ să facem o alegere conștientă sau cel puțin să știm că ce pare ca fiind omniprezent (adică Creștinismul și poveștile sale ) în societatea noastră este doar o poveste devenită adevăr cultural prin mecanisme de propagare.
Si-apoi putem să aflăm că existe alternative religioase la creștinism. Unele dintre alternative sunt filozofiile sau religiile naturale ce se inspiră sau chiar derivă din înțelegerea lumii naturale: panteismul, animismul, ecosofia, naturalismul.
Surse si resurse
http://www.raceandhistory.com/historicalviews/2002/0402.htm?ref=pcrorganicgglunkwn&prid=pcseogglunkwn
https://rcg.org/books/ttooe.html?ref=pcrorganicgglunkwn&prid=pcseogglunkwn
https://www.nwf.org/Magazines/National-Wildlife/2010/spring-behavior
https://www.researchgate.net/figure/Calendar-of-seasonal-breeding-animals-Most-animals-mate-in-a-specific-time-of-a-year_fig1_260560538
https://en.wikipedia.org/wiki/Bikkurim_(First-fruits)
https://en.wikipedia.org/wiki/Passover_sacrifice
https://en.wikipedia.org/wiki/Passover
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti
Leave a Reply