Mai sunt vreo 11 ani până fetița noastră va deveni adolescentă și-n zilele cu optimism debordant, îmi imaginez ca n-o să știe ce este plasticul de unică folosință, că nu va fi discriminată pentru că e fată, că va avea șanse să intre în câmpul muncii după facultate, să călătorească în siguranță și repede până la bunicii de la Piatra-Neamț, să bea apă bună și să se bucure de umbra pădurii. Poate dacă beau și-un pahar de vin, pot spera că toate școlile din țară vor avea toalete și încălzire iarna, că nu vom mai intra cu inima cât un purice într-un spital de stat, că vom rupe în sfârșit lanțul discriminării etnice, că vom avea instituții care acționează cu gândul la protecția și bunăstarea cetățeanului. Dar cum citesc vreo știre, îmi pierd din optimism. Înghit în sec. Ce pot face eu, ăsta mic? E suficient că îmi cresc propriile legume vara? E suficient că ader la #plasticfreejuly și că am în geantă o plasă de pânză? Există vreun plan mai măreț?
Da, există un plan. Și chiar unul foarte bine gândit. Doar că nu e suficient de bine promovat la nivel de cetățean (român). Un plan cu măsuri de luat astfel încât în 2030 să ne întâlnim, știind că sărăcia și foametea vor fi eradicate. Planul ăsta e format din 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă. Mai sunt 11 ani până să le îndeplinim.
Am început să citesc despre Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD/SDG) în concediul de maternitate, nu că aș fi avut timp mai mult pentru citit per se, ci pentru că am suferit de-o insomnie care mi-a dat această ocazie. Am făcut două cursuri despre sustenabilitate, pe coursera și pe edx. Și-am rămas tare impresionată de cum a reușit Organizația Națiunilor Unite să creeze o viziune holistică despre cum ar trebui să arate o societate mai bună. O viziune cu obiective măsurabile, construită pe trei piloni: social, economic și de mediu. Obiectivele militează, in nucce, pentru un echilibru între demnitatea pe care o merită fiecare ființă umană și protejarea resurselor Pământului.
193 de state au semnat în 2015 pentru Agenda 2030 si cele 17 ODD-uri se regăsesc în politica de stat (mai mult sau mai puțin), în strategia companiilor din privat (mai mult sau mai puțin) și pe agenda sectorului non-profit (tind să cred că mai mult). Despre ODD-uri aș avea multe de vorbit, cred că o să mai scriu aici despre ele. Însă vreau să notez atmosfera generală din ce am studiat: starea de urgență. Academicieni, cercetători, experți în sustenabilitate, toți trag semnalul de alarmă că acțiunile concrete care duc la îndeplinirea obiectivelor trebuie să se întâmple acum, nu amânate pe mâine. Pare că nu mai există un plan B. Iar schimbarea climatică este bulgărele de zăpadă care deja pornește tăvălug la vale și va stârni avalanșa (da, pun intended).
Dar ce pot face eu, asta mica? Contează contribuția mea individuală?
Instrumentul meu cel mai puternic este votul, și am câteva oportunități de vot în următorii 11 ani pe care nu le pot rata.
Și-apoi mai cred în word of mouth: există un plan, e bun, hai să ne aliniem cu toții! Think global, act local! Hai să dăm share, hai să vorbim despre asta la o cafea, lăsând deoparte blazarea.
Mai cred că trebuie să donăm în cauzele și în oamenii care mișcă lucrurile înainte. Cum sunt cei care fac primul spital de oncologie pediatrică. Cum sunt cei care aduc magie in viata copiilor cu afectiuni grave. Cum sunt cei care își suflecă mânecile și intră în clasa politică, pentru a o schimba.
Mai cred că trebuie să cerem mai mult – de la angajatorul nostru, de la primarul nostru, de la furnizorul de electricitate, de la organizatorul festivalului care umple câmpul de pet-uri. Cu ochii închiși, o să ne umplem doar de cucuie.
Mai cred că trebuie să plantăm măcar un copac, o dată pe an.
Și să ne întrebăm des, mult mai des, cum face fetița noastră în faza asta – DE CE? De ce aleg să cumpăr asta? De ce merg singur în mașină, supărat că sunt blocat în trafic zilnic o oră? De ce nu îmi pasă?
Leave a Reply